În interiorul oglinzii

Cioburi de cristal fără graţie,fără blândeţea dimineţilor de iarnă îmi zgârie egoismul în mii de fragmente
Cum mi s-a topit forţa fizică atât de repede în achitarea curajului când m-am aruncat în prostia prea multor momente,
Cum deschiderea geamului n-a mai fost posibilă,în sufocarea prafului monotoniei nu mi-a mai rămas decât alegerea
Să nu mă mişc dincolo de aceşti pereţi de piatră sau să mă arunc în viaţă cu o curiozitate ce nu-şi cunoaşte tăcerea.


Ceea ce vezi este jumătate din ceea ce vrei să vezi,adevărul este căutat de toţi şi cu toate acestea nimeni nu-l suportă
Chiar şi atunci când iţi este aşezat în faţă continui să vezi doar aparenţele nule şi abstracte ce ard sinele precum o torţă.


Să ai curajul să te arunci...trecând prin rezistenţa uşilor precum o ploaie de cărămizi
Să ai curajul să rămâi...în splendoarea furtunilor cerşind  mila adierilor de amiazăzi
Să ai curajul să strigi...glasul tău metalic se va sparge în frecvenţe  greu de uitat,gravitând în jurul sferei
Să ai curajul să taci...când războiul valurilor tipă la tine,păstrezi ambiţia care controlează echilibrul trierei.

Ataşat de sfori,legat de propria iluzie,lipit de dublura ta care te surpinde deseori cu diferenţele dintre voi
Ai timp să-i observi lumea doar prin rezultatul egoismului preocupării exagerate a propriei persoane
Odată la câteva secole se naşte cineva destul de nebun şi curajos să-şi contopească şansele-n ghinioane...

Totul se reduce la ceea ce vezi dimineaţa şi înainte de paralizarea într-un somn la fel de ruinat ca şi realitatea
Undele magnetice nu se lovesc de sticla din faţa mea,pătrund înauntru şi se întorc deformându-mi simplitatea,
Nicio inteligenţă vie sau mecanică nu poate să identifice existenţa obiectivă şi iluzia carcerată într-un vis 
Nu te poti baza pe simţuri iar arta vizuală se împleteşte de  acelaşi nod cu raţiunea prinsă de un jurământ ucis,
Şi în cele din urmă tu eşti singurul obiect care îmi reflectă o parte din adevăr,restul depinde de mine
Dar dacă pot fi sigură de ceva aceasta este maniera în care jonglez cu cuvintele într-o oarecare dezordine.

Nu pot găsi raspunsuri căutând printre iluzii
Când realitatea se află În Interiorul Oglinzii.

Ultimul arbore

Trăim în detalii dar pierdem esenţa,vedem dar nu şi înţelegem aşa se întămplă că de cele mai multe ori când tot ceea ce e important trece pe lângă noi atât de repede încât nu ne rămâne decât speranţa zilei de mâine.
Frunzele îl părăsesc una câte una până când şi trupul începe să-l trădeze,aşternutul de cristal îl inveleşte dar şi omoară,rămâne singur într-o izolare aproape dulce,uitat şi torturat de îngheţul minutelor visând ca pentru ultima oară la mugurii ce obişnuia să-i aibă.Tabloul existenţei umane aparent captivant prin simplitate dar faşcinant de singurătate,aşa se întâmplă că dependenţa este legată de tragedie şi mister iar volumele despre dragoste şi familie ajung în devorarea prafului ale camerelor încuiate,inima nu mai e salvată de afecţiunea echilibrului în doi acum când trebuie să-i rezervi energia din ura tuturor.
Ramurile se pierd în avalanşa atmosferei,coroana nu îi este furată ci luată înapoi de braţele  orizontului auriu odată cu lacrimile transformate în petale uscate,cuvintele ajung şoapte ale strigătelor în ecou,nu mai e nimeni pe umărul căruia să adormi de dor.Acum nu mai rămâne decât îmbrătişarea delicată a morţii,întorcând spatele ar fi prea mult să-ţi iei adio aşa că nu-ţi rămâne a spune decât:Somn usor...