Traversa holul murdar pentru prima şi sperând a fi ultima oară, robot în propria cuşcă se obişnuise deja cu obiectele umbrite de aerul la fel de trist şi apăsător ca şi uşile închise ,era oare destul să spere că la capătul acestuia îl aşteaptă ieşirea sau doar o altă uşă blindată cu promisiuni.Bateriile îşi pierd cu timpul magnetismul,mecanismul paşilor străbătuţi de-a lungul timpului încep să-l doboare cu propriile arme,cuvintele se transformă în ţipetele unui ecou la fel de mut si orb ca şi procesul ce urma.
La capătul holului nu este testul final,ci doar o altă simulare care te obligă să te obişnuieşti cu rutina,un birou mai mare într-o sală de aşteptare şi desfăşurare în care nu există nevinovaţi,canalii pe care obişnuiai cândva să-i subestimezi acum îţi pun catuşe şi zâmbesc ironic mândri de steluţele lor de plastic.Începi să priveşti înapoi să te intrebi unde ai greşit într-o secundă în care realizezi că fiecare este vinovat de ceva.Atunci încerci să fii mai treaz decât ai fost vreodată,dar sfârşeşti prin a fi destul de treaz citind legile care par a fi orice dar nu adevărate.
Ea stă lângă tine cu un chip destul de angelic să convingă toată sala şi cu o voce destul de aspră încât să-i asigure tăcerea,pentru câteva minute te lasă să crezi că este îngerul tău păzitor dar abia după ce ai semnat realizezi că a fost pact cu diavolul năucitor.Într-un spectacol sarcastic în care actorii sunt dechizaţi în animale,ea se luptă să te apere dar la sfârşit se ţin toţi de mână aşteptând aplauzele,şi adevărul e că orice scenariu cu dramă şi suspans îşi merită audienţa,în orbirea propriilor zâmbete pictate şi ucis de mult prea multe tentaţii îţi petreci pentru prima dată noaptea într-o colivie.
Dai cu pumnii în perete sperând că furia este mai rezistentă decât o cărămidă aşa cum zidul justiţiei are numeroase spărturi.Ai cerşit toată viaţa putină linişte iar acum eşti îmbrăţişat de o izolare care te arde încet precum razele solare şi aşteptarea agoniei că ziua de mâine ar putea fi ultima te închide tot mai adânc .Un robot învechit şi prăfuit îţi deschide celula şi intră ea care parcă bucurându-se pentru tristeţea ta îţi zice că eşti liber.
Te uiti la ea şi îţi aminteşti prima dată când ai cunoscut-o.O doreai atât de mult dar ea era deja a altcuiva şi a trebuit să-i furi viaţa,să-i furi locul pentru a o câştiga,şi acum ai ajuns într-o cursă de şobolani numai pentru că nu ai găsit niciodată puterea de a ceda ispitelor.
Traversa holul şi vedea pereţii pictaţi de propriile crime,zgâriaţi de chipul său vinovat dar care a pledat mereu inocent,acum nu mai e singur,caldura mâinii ei îi topeşte orice teamă deşi ştie că ea îi va servi libertatea ca amintirea unei celule uitate.Pe parcursul drumului începi să te întrebi dacă nu era mai bine să rămâi în aceea izolare paşnică,traversezi minciuna de-a lungul sentinţelor,nu mai ai timp să asculţi sinceritatea adierilor de vânt şi te vei privi într-o dimineaţă în oglinda rece şi nu vei mai recunoaşte animalul care te priveşte înapoi.
