Mă priveşti la fel,aceeaşi inocenţă cu trăsături de indiferenţă dar totuşi ceva s-a întâmplat.Ce e în faţa mea nu mai e acel copil care îmi spunea că te voi iubi şi ierta mereu,nu îţi mai simt căldura pe care mi-o serveai sub forma unei plapume cusute cu penele îngerilor,nu mai îmi ştergi lacrimile chimice,încep să cred că te-am speriat când ştiai foarte bine cine sunt de fiecare dată când îmi cădeau solzii şi se rătăceau printre firele reci ale ierbii.
Ce e în faţa mea nu sunt regrete,nici măcar amintiri nu le mai pot numi,se sfârşeşte totul ca un apus ipocrit sub forma unui zâmbet trădător şi totul a început cu primii paşi în care te îndepărtai,te rugam mereu să mai ramai,te rugam cu mere rănite de refuzul tău dar vopsite cu sângele meu ,dar plecai mereu şi tot mai devreme,aceea voce tăioasă te chema şi tu o ascultai ca întotdeauna.
Ce e în faţa mea e tot un copil dar acum îl privesc printr-o fotografie,nu pot opri timpul să mi te ia de lângă egoismul inimii mele,dar măcar pot fi eu ceea care pleacă prima pentru a evita să rămân în prăpastia aşteptării privirii în gol.
Hai să ne jucăm ceva nou:de-a v-aţi ascunselea!,eu mă ascund iar tu mă cauţi,au fost ultimele cuvinte pe care l-am lăsat să le audă,îl priveam printre copaci cum alerga cu acelaşi zâmbet care mi-a otrăvit gândirea,într-o zi o să rămâi uitându-te spre câmpul fără maci,o să te joci cu jucării noi,o să râzi cu altcineva,dar n-o să mai fie la fel nu-i aşa?!Pentru că aşa suntem noi până nu exploatăm ceva până la distrugere nu putem să simţim importanţa propriei prezenţe...
Aşa că n-o să mă mai întorc niciodată,o să retrăiesc acele clipe printr-o fotografie alterată,se pare că până la urmă am reuşit să opresc timpul cumva,aş fi vrut totuşi un singur lucru,să ştiu că mă vei privi pentru ultima oară când ţi-aş spune...
