Vino cu mine în călătoria structurii unei specii ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea,chiar şi îngheţul dimineţii nu-l poate opri poate doar încetini,respiraţia sa se bazează pe o creaţie superioară care nu poate fi depăşită decât cel mult copiată....
Autorul parcului de la marginea iceberg-ului este cu adevarat unul tragic,dar asta nu mă interesează pe mine ,nu...în meditaţia acestei dimineţi nu-mi pot auzi decât paşii obosiţi, de ce fug?dar de ce să ramân când aş putea să-mi încerc voinţa împotriva curentului,aş putea să cred că atunci când voi străbate tot drumul în al cărui surâs zboară toate frunzele şi voi ieşi pe aceeaşi uşă pe care am şi intrat,cândva...voi deveni altă persoană,una mai calmă,una mai vulcanică sau poate una la fel...dar nici măcar asta nu mă mai interesează,sunt doar eu împotriva gradelor,este drumul pe care l-am ales,în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră,drumul meu care îşi încetează singurătatea în ecoul prezenţei mele...
Am ajuns la mijlocul drumului care datorită tensiunii organelor de cele mai multe ori îl confundăm şi cu ultimul,în învelişul câmpului adormit zace somnul unui arbore ale cărui ramuri firave se întind de parcă tocmai l-aş fi trezit iar trunchiul său îşi deschide somnoros ochii.
Psihicul nostru fragil,alegerile par legate între ele se despart pentru a se lega la distanţă,greşelile ne rup o parte din noi,fracturile,bolile,durerile,accidentele întru-un final cad şi creştem mai departe,ramificaţiile acestor ramuri ne construiesc o coroană vizibilă pe cât de complexă pe atât de uşor de rupt.Dar toate astea depind şi de forţa,vârsta,evoluţia corpului care le susţine al cărui interior este reversul celui exterior,cotrastul a ceea ce vedem acoperit de o armură care sfidează în al cărui interior întâlnim substanţele ramurilor,ADN-ul acestui războinic milostiv este ceea ce întăreşte forţa trunchiului.Rămâne astfel să deducem cauzele efectelor sale,a amprentelor pe care le-a lăsat în urma sa,a florilor,seminţelor,tot ceea ce a crescut şi a căzut vreodată din el,devenirea noastră ceea ce simţim că face parte dintr-un lung şir de schimbări şi circumstanţe dar cu toate astea,practic,nu le putem nici vedea şi nici atinge,poate doar simţi sau controla,încă o dată voinţa împotriva a ceva,a ceea ce nici pământul,piatra sau oricare alt obstacol nu-l poate împiedica să crească,sursa noastră de viaţă atât biologică cât şi psihică,structura de bază a unei creaţii ideale a cărei fragilitate este în acelaşi timp şi omagiul rezistenţei rădăcinilor.Dacă am vedea dincolo de amintirea unui peisaj pe cât de vizibil pe atât de transparent,dacă am putea auzi imaginile şi vedea cuvintele am ajunge în acelaşi punct de plecare din care ne-am născut în care continuăm să ne ordonăm jucăriile şi negăm confortul,da se pare că nu era mijlocul drumului meu ci doar începutul,o altă variantă de început a sfârşitului.
Părem despărţiţi de ramuri şi rădăcini dar esenţa acestora este că ele sunt perfect legate formând un cerc unic,ideal al unei structuri văzute din ansamblul şi a tuturor construcţiilor ce au ridicat-o ,sperând doar că nu va exista ceva ce ne-ar putea rupe cândva firul subţire şi delicat al cercului care odată văzut va fi mult mai uşor de invadat,influenţat şi deformat,nu e nevoie decât de o fractură ca să realizăm cât de aproape de haos putem fi ...şi acum părăsesc imaginea drumului,priveliştea arborelui,îngheţul dimineţii ies pe uşa pe care am intrat întorcându-mă mâine la aceeaşi oră,nu-mi amintesc să fi întârziat vreodată,aşadar voi rămâne aceeaşi persoană şi oarecum alta....
